Fericirea este ca o muză antică, mitică; este asemenea zeilor străvechi de care cu toţii am auzit, dar nimeni nu i-a văzut, iar dovadă palpabilă este neremarcabilă. Există doar în percepţia noastră de absolut, de infinit, iar în definitiv, ea este doar o nălucă.
Câteodată simţim vedeniile, miturile, iluziile. Ciudat, ştiu. Câteodată le simţim prin starea euforică pe care noi o considerăm fericire, acea stare care ne face să radiem de "bucurie" deoarece o anumită persoană ne-a căutat, ne-a zâmbit, ne-a făcut să credem că noi suntem "Alfa şi Omega"... dar vedeniile sunt imposibile.
Când eşti fericit, simţi că explodezi. La fel şi când suferi. Linia despărţitoare între fericire şi suferinţă este mai subţire decât un fir de aţă... Eu cred că aceasta linie este doar imaginară şi că, de fapt, fericirea şi suferinţă coexistă şi sunt unul şi acelaşi sentiment, un sentiment abstract ce arde cu o flacăra mistuitoare.
Deseori ne minţim bucurându-ne, râzând, împrăştiind fericire în jurul nostru doar o bucăţică de timp, pentru că dacă am face acest lucru mai des, am realiza că fericirea este doar un ideal şi nu o realitate, iar acest lucru ne-ar dărâma până în stadiul melancoliei profunde. Acest lucru se datorează simplului fapt că omul încearcă o viaţă întreagă să se bucure de ceea ce are pe moment şi nu reuşeşte pentru că întotdeaua va există ceva sau cineva de care are nevoie. Nu contează că acestea sunt lucruri materiale sau spirituale deoarece, indiferent de natură nevoilor, omul nu va avea niciodată suficient şi nu va fi niciodată pe deplin mulţumit cu ceea ce are.
Fericirea este că o muză. Este doar mitică.
