Fericirea ca o muză.

Fericirea este ca o muză antică,  mitică; este asemenea zeilor străvechi de care cu toţii am auzit, dar nimeni nu i-a văzut, iar dovadă palpabilă este neremarcabilă. Există doar în percepţia noastră de absolut, de infinit, iar în definitiv, ea este doar o nălucă.

Câteodată simţim vedeniile, miturile, iluziile. Ciudat, ştiu. Câteodată le simţim prin starea euforică pe care noi o considerăm fericire, acea stare care ne face să radiem de "bucurie" deoarece o anumită persoană  ne-a căutat, ne-a zâmbit, ne-a făcut să credem că noi suntem "Alfa şi Omega"... dar vedeniile sunt imposibile.

Când eşti fericit, simţi că explodezi. La fel şi când suferi. Linia despărţitoare între fericire şi suferinţă este mai subţire decât un fir de aţă... Eu cred că aceasta linie este doar imaginară şi că, de fapt, fericirea şi suferinţă coexistă şi sunt unul şi acelaşi sentiment, un sentiment abstract ce arde cu o flacăra mistuitoare.

Deseori ne minţim bucurându-ne, râzând, împrăştiind fericire în jurul nostru doar o bucăţică de timp, pentru că dacă am face acest lucru mai des, am realiza că fericirea este doar un ideal şi nu o realitate, iar acest lucru ne-ar dărâma până în stadiul melancoliei profunde. Acest lucru se datorează simplului fapt că omul încearcă o viaţă întreagă să se bucure de ceea ce are pe moment şi nu reuşeşte pentru că întotdeaua va există ceva sau cineva de care are nevoie. Nu contează că acestea sunt lucruri materiale sau spirituale deoarece, indiferent de natură nevoilor, omul nu va avea niciodată suficient şi nu va fi niciodată pe deplin mulţumit cu ceea ce are.

Fericirea este că o muză. Este doar mitică.

Singur

Omul, în natura lui, este creat în aşa fel încât să fie singur. El vine singur pe lume, pleacă singur de pe lume, iar acei oameni ce îi tranzitează viaţă la un moment dat sunt doar alţi indivizi independenţi, singuri la rândul lor; alţi indivizi a căror viaţă este plină de alte persoane aflate în trecere.
Toţi am suferit şi suferim. Toţi tânjim după acea strângere de mâna, acea privire, acea stare de siguranţă şi de susţinere, indiferent că este vorba de iubire, prietenie, dragoste familială. Niciunul dintre noi nu se bucură de aşa ceva nici măcar pentru o secuda în această viaţă. Trist, nu?!
Ne dorim ca măcar o dată cineva să ne asigure că este acolo, că vrea să ne vadă liniştiţi, calmi, în siguranţă. Ştiu că voim să fim măcar o dată împliniţi sufleteşte şi să nu ne mai simţi blocaţi într-o lume a orgoliilor, nepăsărilor, viselor deşarte; ştiu că asta nu e posibil.
De ce singurătatea se simte din ce în ce mai greu? De ce nu putem să ne simţim împliniţi sulfetește măcar pentru o singură dată în viaţă? De ce suntem încă predispuşi depresiilor şi anxietăţii chiar dacă suntem conştienţi de singurătatea noastră ca şi indivizi? Doar întrebări fără răspuns sunt acestea.
După ce îmi va veni timpul şi voi depăşi starea de singurătate, poate că voi află dacă există împlinire sau nu după terminarea ei; iar dacă nu voi află, cu atât mai bine. Decât încă o dezamăgire, mai bine neştiinţă de cauză.

Trist

Vrei să strigi, să zbieri, să pleci departe de toate, de toţi. Vrei să uiţi că iubeşti, că suferi, că eşti neînţeles, că eşti neglijat. Încerci, te zbaţi. Vrei că totul să fie bine, să iubeşti, să fii iubit, dar tot ceea ce se întoarce către tine este minciună, ură, deznădejde, suferinţă, tristeţe. Eşti trist!
Urat sentiment este tristeţea. Este asemenea unei morţi clinice. Eşti mort, nu conştientizezi nimic, nu simţi nimic.. şi totuşi simţi durere. Simţi cum totul se prăbuşeşte lângă tine, cum un simplu bună nu te mai readuce la viaţă, cum surâsul ce altă dată ce îţi însenina ziua este acum doar un rictus mincinos, îngheţat pe faţă persoanei ce încearcă să-l imite.
La un moment dat te găseşti zâmbind, plimbându-te la apus de mâna cu a ta iubire. Acea persoană ce avea rictusul pe faţă îţi povesteşte diferite lucruri, iar tu razi ca şi cum mâine nu ar mai există. Brusc te trezeşti la realitate şi îţi aduci aminte că totul este un vis, că aşa zisa ta "iubire" este doar un strigoi ce te bântuie şi nu te lasă să dormi noaptea, nu te lasă să respiri, nu te lasă să trăieşti. Al dracului de urât vis trăieşti. De fapt, nu   trăieşti. Eşti trist!
Tristeţea se trage din iubire, din sentimentul straniu ce te face să plutești.. ca mai apoi să te doboare la pământ cu nici cea mai mică urmă de regret. Realizezi că iubirea şi dragostea ce te fac să suferi şi să pluteşti în acelaşi timp sunt doar nişte măşti pentru a nu suferi. Te declari fericit când tu plângi, de fapt, în interiorul tău până rămâi fără vlagă, până devii un om golit de sentimente ce cutreieră străzile oraşului.
Eşti trist, iar asta te macină până la ultima suflare de viaţă şi ajungi iar în acea moarte clinică fără sentimente dar plină de durere.

Zile tarzii de octombrie

Lume grăbită, zâmbete inexistente, siluete ce se plimbă pe asfaltul ud de ploaie asemenea unor strigoi fără suflet. Doar asta vezi în zilele târzii de octombrie pe străzile oraşelor. Trupuri golite de suflet ce hoinăresc în dezordine.
Unde este veselia, unde este dorinţa de viaţă ce alteori o vedeam în ochii oamenilor ce treceau în fugă pe lângă mine?! A rămas doar goliciune în ei, doar tristeţe şi melancolie, doar sentimente de regret a unor zâmbete pierdute. Poate că ei au avut parte de nedreptăţi, de sentimente negative adunate cu timpul în suflet. Poate că ei se uită adesea în oglindă şi nu se regăsesc deşi  îşi doresc să evadeze din lumea uitată de ani. Poate că îşi doresc să plece undeva departe şi să nu privească în urmă. Poate îşi văd viaţă derulându-se în faţă ochilor fără nici un scop. Lumea este grăbită, de fapt; asta este singura concluzie pe care o pot trage. Nu mai are timp să se bucure, să îşi exprime sentimentele, să iubească, iar cel mai sigur lucru este acela că ... lumea este incapabilă de afecţiune, iar asta se regăseşte în ochii ei.
Tristeţe. La asta se rezumă totul acum în zilele târzii de octombrie. În asta am ajuns cu toţii să ne regăsim deşi, în adâncul nostru ne dorim că totul să fie altfel ... să zâmbim, să simţim, să iubim, dar mai ales să fim fericiţi până la adânci bătrâneţi asemeni eroilor din basme.