Singur

Omul, în natura lui, este creat în aşa fel încât să fie singur. El vine singur pe lume, pleacă singur de pe lume, iar acei oameni ce îi tranzitează viaţă la un moment dat sunt doar alţi indivizi independenţi, singuri la rândul lor; alţi indivizi a căror viaţă este plină de alte persoane aflate în trecere.
Toţi am suferit şi suferim. Toţi tânjim după acea strângere de mâna, acea privire, acea stare de siguranţă şi de susţinere, indiferent că este vorba de iubire, prietenie, dragoste familială. Niciunul dintre noi nu se bucură de aşa ceva nici măcar pentru o secuda în această viaţă. Trist, nu?!
Ne dorim ca măcar o dată cineva să ne asigure că este acolo, că vrea să ne vadă liniştiţi, calmi, în siguranţă. Ştiu că voim să fim măcar o dată împliniţi sufleteşte şi să nu ne mai simţi blocaţi într-o lume a orgoliilor, nepăsărilor, viselor deşarte; ştiu că asta nu e posibil.
De ce singurătatea se simte din ce în ce mai greu? De ce nu putem să ne simţim împliniţi sulfetește măcar pentru o singură dată în viaţă? De ce suntem încă predispuşi depresiilor şi anxietăţii chiar dacă suntem conştienţi de singurătatea noastră ca şi indivizi? Doar întrebări fără răspuns sunt acestea.
După ce îmi va veni timpul şi voi depăşi starea de singurătate, poate că voi află dacă există împlinire sau nu după terminarea ei; iar dacă nu voi află, cu atât mai bine. Decât încă o dezamăgire, mai bine neştiinţă de cauză.

Trist

Vrei să strigi, să zbieri, să pleci departe de toate, de toţi. Vrei să uiţi că iubeşti, că suferi, că eşti neînţeles, că eşti neglijat. Încerci, te zbaţi. Vrei că totul să fie bine, să iubeşti, să fii iubit, dar tot ceea ce se întoarce către tine este minciună, ură, deznădejde, suferinţă, tristeţe. Eşti trist!
Urat sentiment este tristeţea. Este asemenea unei morţi clinice. Eşti mort, nu conştientizezi nimic, nu simţi nimic.. şi totuşi simţi durere. Simţi cum totul se prăbuşeşte lângă tine, cum un simplu bună nu te mai readuce la viaţă, cum surâsul ce altă dată ce îţi însenina ziua este acum doar un rictus mincinos, îngheţat pe faţă persoanei ce încearcă să-l imite.
La un moment dat te găseşti zâmbind, plimbându-te la apus de mâna cu a ta iubire. Acea persoană ce avea rictusul pe faţă îţi povesteşte diferite lucruri, iar tu razi ca şi cum mâine nu ar mai există. Brusc te trezeşti la realitate şi îţi aduci aminte că totul este un vis, că aşa zisa ta "iubire" este doar un strigoi ce te bântuie şi nu te lasă să dormi noaptea, nu te lasă să respiri, nu te lasă să trăieşti. Al dracului de urât vis trăieşti. De fapt, nu   trăieşti. Eşti trist!
Tristeţea se trage din iubire, din sentimentul straniu ce te face să plutești.. ca mai apoi să te doboare la pământ cu nici cea mai mică urmă de regret. Realizezi că iubirea şi dragostea ce te fac să suferi şi să pluteşti în acelaşi timp sunt doar nişte măşti pentru a nu suferi. Te declari fericit când tu plângi, de fapt, în interiorul tău până rămâi fără vlagă, până devii un om golit de sentimente ce cutreieră străzile oraşului.
Eşti trist, iar asta te macină până la ultima suflare de viaţă şi ajungi iar în acea moarte clinică fără sentimente dar plină de durere.